Una dintre cele mai faimoase femei prahovene, o doamnă agreabilă, rafinită, spirituală, un adevărat izvor de bucurie și veselie, dar în același timp o fire robustă, o nemaipomenită gospodină și gazdă minunată, așa era stăpâna moșiei de la Bucov, Ana Radovici Stere.
Ne întoarcem în timp, în anul 1873. La Ploiești, într-un mediu minunat, înstărit și intelectual al familiei Ghiță Ionescu, se năștea cel de-al patrulea copil, Ana. Mai târziu avea să aparțină unor familii vestite în epocă, ai căror membri au contribuit mult la viața social-politică și culturală a țării. Tatăl Anei, originar din satul Meteleu (jud. Buzău), venise de tânăr la Ploiești unde, datorită inteligenței sale și muncii deosebite, devenise negustor, iar mai apoi bancher. Autodidact, cu o frumoasă cultură generală și simț artistic înnăscut, are o adevărată pasiune pentru frumos. Dovada este chiar acea bijuterie arhitectonică de pe Bulevard, ridicată sub bagheta arhitectului Leonida Negrescu, astăzi clădirea găzduiește Muzeul de Artă „Ion Ionescu Quintus”.
A fost consilier comunal, primar al Ploieștiului, membru și președinte al Consiliului Județean Prahova, deputat în Parlamentul României. Ghiță Ionescu a avut cinci copii, patru băieți și o fată, toți instruiți, ajungând în timp oameni cu mare prestigiu în societate. Cel mai mare, Theodor, a fost pionierul electrificării orașului Ploiești, apoi Alexandru și, cel de-al treilea, Gheorghe.
A urmat Ana, iar ultimul, Ion care, datorită faptului că era al cincilea copil, s-a supranumit Quintus, nume pe care l-a lăsat moștenire urmașilor. A fost un avocat remarcabil, scriitor și ziarist, unul dintre cei mai talentați epigramiști, om politic, primar al orașului Ploiești.
La nașterea Anei, familia nu locuia în micul palat „din capul Bulevardului”. La acea dată, Bulevardul era numai un proiect, iar edificiul nu avea cum să fie gata înainte de 1885. Ghiță Ionescu avea o altă casă, mai veche, dar, tot atât de încăpătoare, în partea de est a proprietății, unde astăzi este strada Golești. Când familia Anei s-a mutat de aici, fetița care avea 11 – 12 ani, a fost extrem de fericită. Ana a primit o educație aleasă într-un pension bucureștean, la terminarea căruia și-a făcut debutul în societate.
Aproape tot timpul veselă, cu ochii ei albastri zâmbitori, domnișoara Ana era atunci o fată blondă, minionă. Elegantă, cultă și prietenoasă. Avea, însă, o neobișnuită putere de muncă și un spirit practic rar întâlnit. O persoană deosebit de generoasă, de o corectitudine desăvârșită, Ana avea o deosebită admirație pentru marile idei și pentru oamenii care se consacrau acestora. Acest lucru a determinat atitudinea rezervată în ceea ce privește căsătoria.
Pretendenții au fost respinși, pe rand, încă de la început, necorespunzând idealului ei, iar părinții au fost nevoiți s-o susțină. Când a împlinit 22 de ani, Ana l-a întâlnit pe Ion Radocivi, care avea să-i devină soț. Părinții au fost încântați, căsătoria s-a efectuat cu mare fast și Ana a intrat într-o nouă familie, familia Radovici. O înființase Radu lui Nicolae, un mocan ardelean, așezat în Ploiești prin 1810 și devenit bogasier. A avut doi băieți. Cel mai mic, Gheorghe, care va deveni socrul Anei, bancher, moșier, cu o frumoasă carieră politică. Împreună cu soția sa Sevastia, a avut patru băieți.
Primii trei au studiat dreptul, cel mai mic dintre frații Radovici, Ion (1868-1908) era deosebit de inteligent, cu un puternic patriotism și o mare generozitate. Din păcate avea o sănătate foarte fragilă, ceea ce nu l-a împiedicat să termine școala printre primii, ca apoi să meargă la Paris să studieze la Facultatea de Medicină, luîndu-și strălucit doctoratul. S-a specializat în tratarea tuberculozei. În primăvara anului 1896 când s-a întors în țară, a întâlnit-o pe Aneta Ghiță Ionescu care i-a plăcut de la început. La rândul ei, Aneta a fost fascinată de acest tânăr înalt, suplu, dar care avea un surâs amar și ironic. O atrag ideile lui generoase, altruismul fără margini, darul oratoric înnăscut. Chiar dacă nu era robust și cam bolnăvicios, ei nu i-a păsat.
Căsnicia a fost totuși fericită. Au avut o fiică, Silvia. În acești ani, Aneta Radovici și-a descoperit și vocația de moșier, de mare agricultor. La căsătoria sa, Ion Radovici primise, în dar, marea moșie de la Bucov, la marginea estică a orașului Ploiești.
Datorită faptului că Ion Radovici nu era interesat să o administraze, Aneta a ajuns în fruntea unui mare domeniu. I-au plăcut mult locurile și oamenii și a învățat din mers ceea ce trebuie făcut. A reușit să exploateze moșia cât mai bine, fără să distrugă frumusețea locurilor, fără să deterioreze natura dar, mai ales, a reușit să aibă grijă de oamenii care munceau domeniul, oferindu-le condiții bune de viață. Prin exemplul personal, de muncă neobosită, i-a mobilizat pe toți.
„Coana Aneta” era cea care știa totul, era bună ca „pâinea caldă”, dar „să te ferească Dumnezeu” s-o furi, s-o minți sau „să te lași pe tânjală”.
Anii pe care i-a petrecut alături de Radovici, au însemnat pentru Ana un nesfârșit drum între București și Bucov, pentru că Ana adusese, ca zestre, în această căsătorie o casă frumoasă, trainică și încăpătoare în Capitală. A avut parte de oameni credincioși și de nădejde, pe care să se bizuie. A făcut-o cu plăcere pentru că era între doi poli ai vieții ei: familia și proprietatea, unde se simțea împlinită.
După ce a mai crescut puțin, Silvia o însoțea în drumurile ei (împreună cu guvernanta). Soțul ei venea rar, doar pentru câteva zile pe an, la Bucov. Începuse o adevărată cruciadă împotriva tuberculozei. A fost fondatorul ”Societății pentru combaterea tuberculozei” pe care, practic, a condus-o până la sfârșitul vieții sale, punând în serviciul acesteia toată energia, talentul medical, relațiile sale politice și chiar sume mari de bani din fondurile proprii. Aneta își susține soțul în toate demersurile, fiind confidenta lui.
După 1907, munca istovitoare în calitate de prefect la Vaslui l-a marcat foarte mult determinând întoarcerea acasă. Ion Radovici slăbise, fiind istovit, cu nervii la pământ. S-a întors nu pentru a se relaxa sau a se odihni, ci pentru a face parte din comisia care pregătea legislația post 1907. Peste puțin timp, se prăbușește.
Aneta nu s-a mișcat de lângă el, lăsând moșia în grija unor oameni devotați. Devine însoțitoare și soră de caritate. Ana nu-și pierde speranța, chiar dacă starea de sănătate a soțului s-a înrăutățit. Pleacă cu el la Paris, în pragul sărbătorilor de iarnă.
Urmează câteva luni groaznice de pelegrinări pe la diverse cabinete medicale, de internări și externări. Dar toate sunt în zadar. Radovici înțelege prea bine că sfârșitul era inevitabil și că acesta va fi lung și chinuitor, de aceea hotărăște să se întoarcă în țară. La începutul lunii aprilie 1908, călătoria cu vaporul „Senegal” a fost un coșmar pentru Ana. El ajunsese o umbră de om pe care, în zadar, încerca ea să-l încurajeze. În noaptea celei de a treia zi a călătoriei, la șase ore depărtare de Palermo, el s-a sinucis, aruncându-se în mare. Din păcate nu a mai fi putut fi salvat și, cu toate că s-au făcut eforturi uriașe, trupul lui nu a putut fi recuparat.
Aneta Radovici s-a întors în țară, zdrobită de durere. În locul unui mormânt, a trebuit să se mulțumească cu un cenotaf, la care să vină să se reculeagă.
Tragedia lor a făcut ca zeci de condeie, printre care ale lui N. Iorga, C.D. Gherea, I.G. Duca, Ionel Brătianu și ale altora, să scrie pagini emoționante despre omul Radovici și opera lui. Pe Ana nu a dezamăgit-o faptul că nicăieri, în nici o frază, nu s-a pomenit rolul pe care l-a jucat ea în viața marelui dispărut. Fiind un om realist, i s-a părut firesc. S-a bucurat, desigur, când, la Ploiești, fosta stradă a Justiției a primit numele de strada dr. Radovici, care în 1950, s-a numit strada Teatrului, iar in 1990, a primit numele de Toma Caragiu.
Ana a fost profund afectată de moartea soțului ei, dar firea optimistă, de luptătoare, a ajutat-o să meargă mai departe, având destule suporturi morale. În primul rând era fiica ei Silvia, căreia trebuia să-i ofere întreaga afecțiune pentru a nu simți lipsa tatălui, lucru care îi reușește pe deplin. Au sprijinit-o cumnatul ei cel mare, Alexandru Radovici și fratele mai mic, Ion Ionescu-Quintus. Nu în ultimul rând era răspunderea pentru moșia de la Bucov, a cărei stăpână deplină era acum.
La Bucov era un administrator, un inginer agronom care o ajuta pe Ana să gestioneze domeniul. Era conștientă că trebuia să controleze tot, să supravegheze, să înțeleagă tot. Era o adeptă fermă a progresului. Până la intrarea României în Primul Război Mondial, moșia ei de la Bucov, din cele 1021 de hectare, avea 42 de hectare irigate și erau aici toate mașinile agricole existente în epocă. Aneta a conceput un ”plan de bătaie” privind modernizarea și diversificarea producției, elaborând programe proprii de plantații, ferma de păsări, asanare de bălți.
Ca un bun organizator, reconstruiește conacul moștenit făcând din el un mic castel confortabil, cu aspect plăcut. Munca o face să nu se simtă singură. Silvia, fiica ei, își petrece vacanțele aici, la Bucov, iar rudele poposesc adesea la micul castel.
În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, Aneta face tot ceea ce poate pentru a sprijini efortul de război al țării sale. În toamna înfrângerilor românești și a refugiului în Moldova, Ana rămâne la Bucov și are grijă de moșie, chiar dacă îi este foarte greu acum, când bărbații tineri și puternici sunt plecați pe front, sunt în spitale sau în lagărele de prizonieri. Cu înțelepciune și o bună strategie, reușeste să mențină producția.
Cu toate că o mare parte a fost luată de nemți, restul îi permitea să-i ajute pe cei din sat și rudele sale. În perioada când fratele ei, George, fost primar al Ploieștilor, a fost ”ostatic” în lagărul de la Săveni, Ana are grijă de familia lui.
În 1917, la București, Aneta Radovici l-a întâlnit pe Constantin Stere. Este posibil să-l fi cunoscut mai demult având în vedere că Stere locuise un timp la Ploiești, în ultimul deceniu al secolului anterior. Personalitatea acestui mare om a fascinat-o, ea fiind atrasă de inteligența lui vie, de cultura vastă, de ideile generoase, de energia lui tumultuoasă. În același timp simte că Stere traversează o criză adâncă și are nevoie de ea, de sprijinul ei moral și material. Se infiripă astfel o frumoasă poveste de dragoste care aduce cu ea un devotement fără margini din partea gingașei Ana.
Constantin Stere era pe atunci foarte cunoscut ca om politic, ca susținător fervent al țăranilor. Cu o responsabilitate complexă, deputat, prefect de Iași în 1907, profesor universitar, era un om remarcabil, literat și un publicist notoriu, fondatorul, în 1906, al revistei „Viața Românească”. În acel moment, al întâlnirii cu Ana, trecea prin mari frământări. Era departe de cei patru copii, legăturile cu soția, Maria, erau aproape inexistente, se simțea și era, într-adevăr singur.
La toate aceste probleme, Aneta, cu optimismul ei încercat, având un talent deosebit de a împleti romantismul cu spiritul practic, a fost un minunat remediu. Pe acest fond, s-a închegat imediat o relație, care un an mai târziu, în 1918, când Stere a divorțat, s-a transformat într-o căsătorie. Prin această căsătorie, Ana Radovici, devenită Stere, i-a oferit soțului ei o nouă familie, o soție iubitoare, vigilentă, optimistă. Cel mai neprețuit dar a fost un minunat copil, născut în anul istoric 1918, pe care l-au botezat Ion.
Cei doi au trăit la o vârstă ceva mai înaintată grijile și deliciile unor părinți tineri. Apoi, Aneta i-a oferit o locuință în București, mare, frumoasă, confortabilă, trăsură, automobil și l-a scutit de toate grijile și problemele vieții cotidiene.
A urmat domeniul de la Bucov, care l-a fascinat pe Stere, devenind în 1930 refugiu și domiciliu permanent. Nu în ultimul rând, Aneta i-a oferit suport moral și spiritual în toate perioadele de frământări sufletești pe care Stere le-a cunoscut în acei ani: despărțirea de liberali, intrigile și calomniile adversarilor, activitatea în Partidul Țărănesc. Ea a fost confidentul pertinent și atent care l-a ascultat, l-a consolat, i-a fost un bun sfătuitor, l-a încurajat, l-a temperat uneori.
Din 1930 domiciliul lui Stere este la Bucov. Aneta îi pune la dispoziție tot ceea ce este acolo și, din acel moment, toată lumea începe să vorbească despre moșia Stere, despre conacul Stere, așa cum, locuința Anei din București, era demult numită Casa Stere. Ea a urmărit ca toate problemele apărute în timp să nu-l afecteze în nici un fel pe Constantin, considerându-le lucruri „mărunte” și asumându-și pe deplin rezolvarea lor.
Și aici ne referim la Reforma agrară de după Primul Război Mondial. Desigur, Ana înțelegea necesitatea și legimitatea unui asemenea act și nu a schițat niciun gest de protest sau măcar de regret, cu atât mai mult cu cât era soția unuia dintre luptătorii acerbi pentru drepturile țăranilor. Chiar dacă, în perioada 1919-1921, suprafața moșiei s-a redus, Anetei îi rămânea destul pamânt, pe care inițiase îmbunătățiri și amenajări, plantații și culturi speciale. A reușit să păstreze cele mai bune relații cu locuitorii comunei. A compensat pierderile de teren cu sporirea rentabilității suprafeței rămase. Un lucru remarcabil este faptul că domeniul a funcționat și în perioada crizei economice, asigurând bunăstarea familiei.
La moșia de la Bucov, în compania iubitoarei soții, Stere și-a găsit liniștea. În acest paradis verde a putut medita, a putut să elaboreze ultimele lui lucrări cu caracter social, cultural sau literar. Aici și-a descoperit talentul de prozator. Constantin Stere, prin scrisul său măiestrit, a reînviat întreaga epocă a vieții sale zbuciumate. Capodoperă a literaturii române, romanul-fluviu ”În preajma revoluției” i-a fost dedicat gingașei sale soții, Neta, așa cum o alinta cu drag.
Pentru Stere, Bucovul a fost, într-adevăr, un loc de relaxare. Era interesat de activitatea de pe domeniu, se implica în muncă, la plantații, la ferma de păsări. Aici, îi cunoaște pe țăranii din Bucov, care îl trimit în timp, amintindu-i de acei țărani de prin părțile copilăriei lui. A purtat îndelungi discuții cu ei, le-a înțeles problemele, iar bucovenii, la rândul lor, l-au plăcut pe acest învățat și înțelept soț al stăpânei lor.
Datorită Anei, reușește să fie la curent cu mișcarea culturală. Neta, abonată la multe reviste, cumpăra tot ceea ce apărea interesant în țară sau în străinătate, îmbogățindu-și biblioteca de la Bucov. Având automobil, mergeau la spectacole în București. Mare iubitoare de artă, Ana achiziționează tablouri, grafică, mici sculpturi, completându-și colecția.
Alături de soția sa, Stere era preocupat de creșterea fiului lor, Ion, alintat Bibi. Un copil bun dar năzdrăvan, amuzându-i adesea pe cei din jur. Locuia la Bucov. În clasele primare, l-a avut ca profesor pe tatăl său. Câteaodată, mergea să învețe alături de vărul său, Nelu, la familia Ion Ionescu-Quintus. Cei din familia Quintus făceau dese vizite, la Bucov, la familia Anetei, care fusese repede acceptată de Stere.
La conac veneau frații ei, dar mai ales, copiii acestora , nepoții ei de diferite vârste și, spre sfârșitul perioadei interbelice, veneau și copiii nepoților. Era o lume veselă, ahtiată după cultură, dornică de aer curat, dar și de petreceri și viață mondenă. Ana era, de fiacare dată, o gazdă minunată și nu numai pentru rude. Au făcut, aici, vizite repetate Nicolae Titulescu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu. Oaspeții din lumea politică sau culturală, care aveau onoarea de a lua masa cu soții Stere, savurau bucuroși din felurile gustoase pregătite de ”Coana Aneta”.
Uneori, Stere le oferea musafirilor fructe rare: „cireșe din Extremul Orient, gutui asiatice”. Pe toți aceștia îi atrăgea, la Bucov, personalitatea lui Stere, dar în aceeași măsură și ospitalitatea pe care știa s-o acorde Ana. Conacul Stere fremăta de energie și spiritualitate. Până în 1936, când pe 26 iunie la Bucov, Constantin Stere a părăsit această lume.
Desigur, Aneta a fost zdrobită de durere, dar nu s-a lăsat doborâtă. Firea ei dârză și conștiința că are atâtea de făcut au susținut-o. În primul rând familia rămânea în grija ei. Lui Bibi trebuia să-i acorde, ca și până acum, toată dragostea dar și un plus de exigență, având ca rezultat mulțumirea să-l vadă terminând, cu success, Liceul ”Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, în 1937.
Apoi era domeniul de la Bucov pe care nu-l putea lăsa la voia întâmplării. În 1935, la 1 noiembrie, Halele Centrale din Ploiești au fost inaugurate. Ea a fost prima care a înțeles importanța acestora, ca urmare, primele două tonete închiriate au purtat firma ”Ferma Ana C.Stere-Bucov”. Tot Ana a fost primul producător care a încheiat contract pentru pasteurizarea laptelui. Toate marile lovituri care au zdruncinat viața României au fost și ale ei: dictatura legionară, războiul, bombardamentele, venirea rușilor. Le-a suportat cu stoicism, găsindu-și refugiul în muncă.
Reforma agrară din 1945 a fost doar o etapă în lichidarea lumii ei. În acest context apăsător, cu discreție, și-a mutat obiectele dragi și amintirile, ducându-le în casa ei de la București. A mai trăit acolo, cu demnitate, până în 1952, asistând la prăbușirea valorilor în care crezuse o viață întreagă.
Autorul textului – Corina Mărășescu